Doar amintirile şi tăcerile ne mai adâncesc uneori în cuvânt şi el ne cerne, gingăşie şi albastru, şi speranţă, peste lume.

Lacrimile
Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii-si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul-
Si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata, istovit de-albastrul prea senin
al ...