Dacă aş şti de ce mă întorc, nimeni nu şterge tot, nimeni nu îngroapă fără să încapă în acel regres o infinit de mică speranţă că rădăcinile răzbat piatra, Inmugurind sângerânde treceri în care iarba îş...
Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?