Ne naştem şi murim în speranţă, indiferent cum ne apropiem sau ne îndepărtăm din viaţă. Dincolo de tot ce acumulăm căutând, întrebând, primind, pierzând, visând, rămânem uimiţii ochi şi suflet ai primei particule de infinit.
Când nu are de la cine culege căldura, prietenia, speranţa, omul rătăceşte a uitare, dar nu uită, a tăcere, caută pietrele şi scrie cu ele drumuri şi arbori, şi oameni pentru fiecare întâmplare.
Speranţa nemuririi nu se poate baza pe bogăţie.
Speranţa este ceea ce ne îndreaptă corabia vieţii către ţărmurile împlinirilor.