Atunci cine suntem noi cei orbi dar şi legaţi la ochi care nu ştim dacă ne aflăm pe marginea unei prăpastii sau nu, dar alergăm plini de speranţă, crezând că vom putea cuprinde în sfârşit infinitul care fuge de noi asemeni liniei orizontului ...
...asteptarea ,uneori cand suntem indragostiti, in singuratate si fara speranta ,poate fi ca un ecran luminos , interior ,spre care dau navala si ruleaza un timp, ca intr-un film unic, fantastic,gesturile noastre refulate...
Noi, românii, suntem înşurubaţi în univers, prin speranţa fără sfârşit a lui Brâncuşi.