Oamenii – ai crede că sunt stânci, unii înadins să te-mpiedice, alţii să te-ajute să urci… îi iubeşti, îi cerţi, îi alungi… când îi cauţi, s-au întors în tăcerea pietrei…
Mă voi întoarce uneori să te trăiesc mai mult. Eşti cel în care-mi ascult pietrele şi orchestrele de corzi la margine de timp, mergând prin cuvânt ca pe un ţărm în răsărit de viaţă…